Conferinta

Departamentul de Drept Public din cadrul Facultăţii de Drept a UBB Cluj Napoca, împreună cu Baroul Cluj şi INPPA Cluj, cu susţinerea ASDCDO Cluj, organizează conferinţa Noutăţi din noul Cod de procedură penală.

Conferinţa este destinată practicienilor, în principal avocaţilor şi magistraţilor, fiind necesară în contextul iminentei intrări în vigoare a noului cod de procedură penală. Persoanele interesate pot primi detalii suplimentare prin e-mail la contact@asdcdo.org

Manifestarea va avea loc sâmbătă, 18 ianuarie 2014, orele 10-15, în sala Auditorium Maximum a Universităţii Babeş Bolyai, Strada E. de Martonne, nr. 1 (lângă sediul central al UBB). Participanţii sunt rugaţi să se prezinte cu 15 minute înainte pentru confirmarea înregistrării.

Program:

-          Dl. Gheorghiţă Mateuţ, prof. dr. la Facultatea de drept UBB Cluj, (Arestul la domiciliu)

-          Dna. Diana Ionescu, lect. dr. la Facultatea de drept UBB Cluj, avocat (Excluderea probelor obţinute ilegal în noul cod de procedură penală)

-          Dna. Claudia Ilieş, judecător Curtea de Apel Cluj (Normele tranzitorii privind judecata în recurs)

-          Dna. Ancuţa Pura, judecător Curtea de Apel Alba Iulia (Noutările noului cod de procedură penală privind judecata în primă instanţă)

-          Dl. Mihail Udroiu, magistrat, formator INM (Supravegherea tehnică în noul cod de procedură penală)

-          Dna. Irina Kuglay, procuror detaşat în cadrul MJ (Procedura în camera preliminară)

CEDO. Ciprul ar trebui să-și revizuiască politica de deportare a persoanelor a căror viață le este amenințată în țara de origine

Cazul privește deținerea unui sirian de origine kurdă de către autoritățile cipriote și deportarea acestuia în Siria după o acțiune a poliției care s-a desfășurat în dimineața zilei de 11 Iunie 2010 și care avea ca scop extragerea acestuia și a mai multor kurzi care se aflau într-o tabără situată în exteriorul clădirilor guvernamentale din Nicosia, loc unde aceștia protestau împotriva politicii cipriote referitoare la azilul politic. Acest caz este unul dintre cele 35 care așteaptă un rezultat din partea Curții Europene a Drepturilor Omului.

În hotărârea din 23 Iulie 2013, hotărâre care nu este definitivă, pronunțată în cauza M.A. contra Cipru, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în unanimitate, că a existat o încălcare a Articolului 13 (Dreptul la un recurs efectiv) coroborat cu Articolul 2 ( Dreptul la viață) și Articolul 3 (Interzicerea torturii) datorită lipsei unui remediu efectiv cu efect suspensiv care să împiedice deportarea reclamantului. De asemenea, Curtea a decis că a existat și o încălcare a Articolului 5 § 1 și 4 (Dreptul la libertate și siguranță) datorită detenției ilegale în vederea deportării la care a fost supus reclamantul și datorită lipsei unui remediu efectiv pentru a contesta ilegalitatea detenției sale. Totuși, Curtea a decis că nu a existat o încălcare a Articolului 5 § 2 ( Dreptul persoanei arestate de a fi informată despre motivele arestării sale) și a Articolului 4 din Protocolul 4 al Convenției ( Interzicerea expulzărilor colective de străini).

Curtea a evidențiat faptul că deși reclamantul nu mai putea să aibă calitatea de victimă sub articolele 2 și 3 din Convenție, deoarece i se acordase statutul de refugiat și nu mai exista pericolul să fie expulzat în Siria, plângerea sa motivată de articolul 13 coroborată cu celelalte prevederi nu a fost afectată de finalitatea problemei pe fond. Curtea consideră că reclamantul nu a avut parte de un remediu efectiv pentru a contesta măsura deportării sale, iar faptul că acesta nu a fost deportat în Siria se datorează doar unei măsuri provizorii luată de Curte bazată pe Articolul 39 din Regulamentul acesteia.

Starea de fapt

Reclamantul este un cetățean sirian de origine kurdă care s-a născut în 1969. Acesta a intrat ilegal în Cipru in 2005 și, după ce inițial i s-a refuzat statutul de refugiat, în Aprilie 2011 primește acest statut, actualmente acesta locuind în Nicosia.

În cursul procedurilor de obținere a statului de refugiat, reclamantul risca să fie deportat în Siria. În Mai 2010, când procedurile de obținere a azilului au fost redeschise, reclamantul împreună cu alți kurzi din Siria au organizat o demonstrație în apropierea unor clădiri guvernamentale din Nicosia; aceștia protestau împotriva politicii restrictive a Ciprului în garantarea protecției internaționale. Grupul de aproximativ 180 de persoane și-a stabilit o tabără formată din 80 de corturi pe pavaj. La sfârșitul lunii autoritățile au decis să finalizeze protestul motivând condiții insalubre în jurul taberei, folosirea energiei electrice din sediul unei clădiri guvernamentale, precum și plângerile locuitorilor.

În noaptea de 11 Iunie 2010, între 3 a.m. și 5 a.m., aproximativ 250 de polițiști au fost angajați într-o operațiune de îndepărtare a protestatarilor din tabără, 149 de protestatari ajungând la sediul poliției unde au fost înregistrați și examinați. 22 de protestatari au fost deportați în aceeași zi și 44, printre care se afla și reclamantul, au fost acuzați de ședere ilegală în Cipru fiind transferați în centre de detenție. Cei care erau refugiați sau care cu bună-credință au aplicat pentru obținerea azilului li s-a permis să plece.

De asemenea în 11 Iunie 2010 au fost emise ordine de expulzare pentru protestatarii arestați, scrisorile prin care aceștia au fost informați despre situația lor fiind emise în limba engleză. În 12 Iunie 2010 reclamantul și alți 43 de protestatari de origine kurdă au trimis o cerere Curții Europene a Drepturilor Omului prin care cereau aplicarea Articolului 39 din Regulament (măsuri provizorii) pentru a împiedica deportarea acestora. În 14 Iunie 2010 Curtea comunică guvernului cipriot că protestatarii nu ar trebui deportați până când Curtea nu va analiza documentele referitoare la cererile lor.

La 17 August 2010, Ministrul de Interne l-a declarat pe reclamant ca fiind un imigrant ilegal pe motive de ordine publică, bazându-se pe informații conform cărora reclamantul ar fi primit bani de la potențiali imigranți de origine turcă în schimbul reședinței și permiselor de muncă în Cipru. La 20 August 2010 Ministrul emite ordine de deportare și arestare pe baza noii încadrări, revocându-le pe cele din 11 Iunie. În 21 Septembrie 2010 Curtea reexaminează măsura provizorie sub Articolul 39 și o menține pentru reclamant.

Reclamantul invocă procedura <habeas corpus> (remediu împotriva arestării abuzive-provine din Anglia și consacră ideea conform căreia nimeni nu poate fi arestat fără o hotărâre a unui judecător, iar acuzațiile trebuie să-i fie aduse persoanei arestate în termen de 24 de ore) în fața instanțelor cipriote. În final, apelul în fața Curții Supreme de Justiție a fost respins în 15 Octombrie 2012, deoarece, între timp, reclamantul a fost pus în libertate după ce i s-a acordat statutul de refugiat.

Stare de drept

Bazându-se pe Articolele 2 și 3 din Convenție, reclamantul a evidențiat faptul că deportarea sa în Siria i-ar pune viața în pericol datorită originii sale kurde și a afilierii sale politice la partidul Yekiti și faptul că nu există un remediu efectiv, așa cum cere Articolul 13 al Convenției. Reclamantul a susținut că singurul motiv pentru care nu a fost deportat în Siria a fost aplicarea măsurii provizorii de către Curtea Europeană prin Articolul 39.

Referitor la Articolul 5 § 1, 2 și 4, reclamantul a susținut că: arestarea sa din Iunie 2010 și până în Mai 2011 a fost ilegală, nu a fost informat referitor la motivele arestării sale într-un termen rezonabil și într-o limbă pe care să o înțeleagă, nu a avut la dispoziție un remediu efectiv prin care să conteste legalitatea detenției sale.

Referitor la Articolul 4 din Protocolul 4, reclamantul spunea că autoritățile cipriote intenționau să-l deporteze ca parte a unei operațiuni de expulzare colectivă, fără o evaluare individuală a cauzei sale.

Decizia Curții

  • Art. 2 ( Dreptul la viață), Art. 3 (Interzicerea torturii), Art. 13 (Dreptul la un recurs efectiv)

În primul rând, Curtea a adus în discuție regula generală conform căreia o decizie favorabilă nu înlătură statutul de victimă al unui reclamant, decât atunci când autoritățile naționale soluționează problema printr-un remediu efectiv. În cazul din speță, dat fiind faptul că reclamantului i s-a acordat statutul de refugiat și deci nu mai exista riscul să fie deportat în Siria, acesta nu mai putea fi considerat a fi victima încălcării drepturilor garantate de articolul 2 și 3 din Convenție, ca urmare Curtea a declarat plângerea sa inadmisibilă din perspectiva celor două articole.

Totuși, plângerea reclamantului referitoare la încălcarea articolului 13 a rămas să fie examinată de către Curte, deși din punct de vedere al fondului procesului acesta era soluționat deja, cererile sale referitoare la articolul 2 și 3 fiind declarate inadmisibile de către Curte. În plus, faptele care constituiau pretinsa încălcare a drepturilor reclamantului deja se materializaseră până la momentul în care riscul deportării a dispărut, deci prin acordarea statutului de refugiat riscul reclamantului de a fi deportat a devenit inexistent, dar totuși nu s-a redresat lipsa mijloacelor de recurs pentru încălcarea drepturilor prevăzute de articolele 2 și 3 din Convenție, prin urmare reclamantul avea statutul de victimă prin încălcarea drepturilor prevăzute de Convenție.

Un remediu efectiv într-un asemenea context trebuie să prevină aplicarea unor măsuri contrare Convenției care ar putea avea efecte ireversibile. Când o plângere sugerează că expulzarea unui reclamant i-ar putea pune viața în pericol prin încălcarea drepturilor prevăzute de articolele 2 și 3 din Convenție, efectivitatea remediului sub aspectul articolului 13 cere un control al autorităților naționale, un răspuns prompt din partea acestora precum și accesul la o cale de atac cu efect suspensiv automat.

Când au fost emise primele ordine de deportare și arestare la 11 Iunie 2010, cererea reclamantului a fost redeschisă și luată în considerare de către Serviciul pentru acordare a azilului, iar o asemenea procedură ar fi trebuit să aibă efect suspensiv prin însăși natura procedurii. Totuși, așa cum însăși Guvernul a recunoscut în fața Curții, o greșeală a fost făcută de către autorități. Reclamantul se afla în mod legal în Cipru și nu ar fi trebuit să fie subiectul unui ordin de deportare. Cu toate acestea, ordinul a rămas în vigoare pentru două luni timp în care reexaminarea cererii de acordare a azilului era în desfășurare, el nefiind deportat doar datorită articolului 39 din Regulamentul Curții.

Curtea a remarcat faptul că nu a existat o cale de atac internă efectivă pentru a contracara eroarea autorităților. Recursul la Curtea Supremă împotriva unui ordin de deportare și cererea pentru ca executarea deportării să fie amânată nu a reprezentat în acest caz un remediu efectiv, deoarece nu avea un  efect suspensiv automat. Curtea a respins argumentul guvernului cipriot care a susținut că remediul avea efect suspensiv având în vedere că era vorba despre un ordin provizoriu care urma să fie pus în practică. Cerințele articolului 13 și ale altor prevederi ale Convenției iau forma unor garanții și nu a unor simple declarații de intenție sau înțelegeri în practică. În consecință, a existat o încălcare a Articolului 13 coroborat cu Articolele 2 și 3 din Convenție. Totodată, Curtea a remarcat lipsa unor garanții reale care să fi protejat reclamantul de o deportare ilicită.

În mod similar, datorită faptului că recursul și cererea aplicării unei măsuri provizorii în fața Curții Supreme au fost lipsite de un efect suspensiv automat, Curtea a găsit că reclamantul nu a avut acces la un remediu efectiv atât în ceea ce privește cel de-al doilea ordin de deportare și arestare, care a fost emis tot în timpul procedurii de reexaminare a cererii pentru acordarea azilului, cât și în ceea ce privește cererea de azil.

  • Article 5 § 1 ( Detenția ilegală)

Pentru a evalua legalitatea detenției reclamantului, Curtea a identificat trei etape distincte în timpul în care acesta a fost arestat și a tratat fiecare etapă în mod separat.

În ceea ce privește transferul reclamantului și a celorlalți protestatari la sediul poliției la 11 Iunie 2010 și perioada de timp cât s-a desfășurat identificarea, Curtea a decis că protestatarii nu au avut altă opțiune decât să se urce în autobuze pentru a ajunge la sediul central al poliției. Având în vedere caracterul coercitiv, amploarea și scopul acestei operațiuni, precum și faptul că s-a desfășurat la o oră atât de matinală, a existat o privare de libertate de facto. Accentuând importanța unei siguranțe juridice într-o astfel de situație, detenția reclamantului nu a concordat cu nici un mijloc legal intern care ar fi trebuit să-i ofere acestuia un sentiment de securitate.

În ceea ce privește detenția pe baza ordinului de deportare emis la 11 Iunie 2010 conform căruia reclamantul locuia ilegal în Cipru, deși în fapt nu era vorba despre așa ceva, Curtea a decis că detenția a fost ilegală.

Procedura prevăzută de lege nu a fost respectată în legătură cu detenția reclamantului începând cu 20 August 2010, deoarece reclamantul nu a fost înștiințat de existența unui alt ordin de deportare și arestare.

Concluzionând, Curtea a decis că a existat o încălcare a Articolului 5§ 1  pe toată durata detenției reclamantului, începând cu 11 Iunie 2010 și până la 3 Mai 2011.

  • Articolul 5§ 2 ( Dreptul persoanei arestate să fie informată asupra motivelor arestării sale, în cel mai scurt termen)

După arestarea și transferarea la sediul poliției, reclamantul a fost supus unei proceduri de identificare cu scopul de a se determina care dintre protestatari locuiau ilegal în Cipru, iar Curtea a acceptat faptul că reclamantul a fost informat că a fost arestat pe motiv de ședere ilegală sau cel puțin a înțeles din ce motiv a fost reținut. În plus, faptul că acesta a completat o cerere prin care cerea aplicarea măsurii provizorii din articolul 39 de suspendare a procedurii deportării susține argumentul prezentat mai sus. Deci nu a existat o încălcare a Articolului 5§ 2 între 11 Iunie și 20 August 2010. În legătură cu detenția reclamantului bazată pe cel de-al doilea ordin de deportare din 20 August 2010, Curtea a decis că nu este o problemă care ar trebui tratată distinct raportat la Articolul 5§ 2.

  • Articolul 5§ 4 (Dreptul oricărei persoane arestate la un recurs în fața unui tribunal)

Singurul recurs intern care i-ar fi oferit reclamantului oportunitatea de a-i fi examinată legalitatea detenției ar fi fost prin intermediul articolului 146 din Constituție. Curtea a considerat că durata medie a acestei proceduri, care ar ajunge până la opt luni, ar fi fost prea lungă pentru scopul articolului 5§ 4, Curtea respingând argumentul guvernului conform căruia procedura ar fi fost accelerată dacă s-ar fi ajuns la un acord între reclamant și guvern. Căile de atac interne trebuie să fie sigure, rapide și nu trebuie să depindă de părțile care ajung la un acord. Deci a avut loc o încălcare a Articolului 5§ 4 din Convenție.

  • Articolul 4 din Protocolul 4 ( Interzicerea expulzărilor colective de străini)

Curtea a remarcat faptul că fiecare caz care privește o problemă de deportare să fie analizat în mod individual. Faptul că protestatarii, inclusiv reclamantul, au fost luați împreună la sediul poliției, faptul că unii au fost deportați în grup sau faptul că ordinele de deportare au fost formulate cu termeni similari, nereferindu-se în mod special la etapele anterioare ale aplicațiilor pentru obținerea statutului de refugiat nu face din această măsură una colectivă. Fiecare ordin de deportare a fost bazat pe faptul că erau imigranți ilegali urmată de respingerea cererii de acordare a azilului, situație care a durat mai bine de 5 ani, fiecare caz fiind tratat în mod individual. Prin urmare, măsurile din speță nu se aseamănă cu o expulzare colectivă, deci nu a existat o încălcare a Articolului 4 din Protocolul 4.

 

Curtea a decis de asemenea ca Ciprul să plătească reclamantului suma de 10.000 de euro cu titlu de daune morale.

 

CEDO. Polonia: Echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la o viață privată

În hotărârea din 16 Iulie 2013, hotărâre care nu este definitivă, pronunțată în cauza Wegrzynowski și Smolczewski contra Polonia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, cu unanimitate de voturi, faptul că Articolul 8 din Convenție (Dreptul la viață privată) nu a fost încălcat.

Cauza are în vedere plângerea a doi avocați referitoare la faptul că un articol care le afecta reputația a rămas accesibil publicului larg pe site-ul ziarului în care a fost publicat, după ce în prealabil cauza a fost respinsă și de instanțele poloneze, deoarece era bazată pe informații insuficiente care să sugereze o intruziune în drepturile celor doi avocați.

Curtea a declarat una dintre plângeri inadmisibilă deoarece a fost depășit termenul procedural de 6 luni în care plângerea putea fi depusă. Referitor la plângerea celuilalt avocat, Curtea a decis că instanțele poloneze au găsit echilibrul între dreptul de acces la informație și dreptul avocatului de a-i fi protejată reputația, ca parte a dreptului său la viață privată; de asemenea, Curtea a decis că eliminarea articolului respectiv din arhivele ziarului ar fi disproporționată, iar avocatul nu a cerut ca dreptul său la replică să fie adăugat articolului care a rămas în presa online.

În fapt

Szymon Węgrzynowski și Tadeusz Smolczewski sunt cetățeni polonezi care locuiesc în orașul Katowice, unde lucrează ca și avocați. În Mai 2002 au câștigat un caz împotriva a doi jurnaliști ai ziarului Rzeczpospolita care au publicat un articol prin care afirmau că cei doi avocați s-ar fi îmbogățit după ce ar fi ajutat mai mulți politicieni în afaceri mai puțin legale. Cazul avocaților s-a bazat pe faptul că jurnaliștii și-au întemeiat articolul pe informații care nu au fost verificate corespunzător deontologiei jurnalistice, iar instanța a decis ca atât jurnaliștii cât și editorul acestora să plătească despăgubiri care urmau să fie redirecționate spre o operă de binefacere, precum și publicarea în ziar a scuzelor de rigoare. Reclamanții au realizat întocmai ceea ce li s-a indicat de către instanță.

În Iulie 2004, avocații au continuat demersurile civile împotriva ziarului Rzeczpospolita, motivând acțiunea pe faptul că au aflat că articolul respectiv a rămas disponibil publicului pe site-ul ziarului. Aceștia doreau ștergerea articolului din arhiva online a ziarului și publicarea unor scuze de către ziar, dar în Septembrie 2005 cererea lor a fost respinsă de către Tribunalul din Varșovia, deși aceasta a decis că existența articolului pe site constituie o baza factuală suficientă pentru o nouă plângere, deoarece acest subiect nu intră sub incidența autorității de lucru judecat legat de subiectul primei acțiuni în justiție. Totuși, instanța a evidențiat în mod special faptul că retragerea articolului de pe site ar echivala cu cenzura libertății presei, iar dacă reclamanții ar fi cerut completarea articolului prin niște note de subsol referitoare la procesul inițial, instanța ar fi considerat această opțiune echitabilă. Curtea de Apel din Varșovia a menținut decizia inițială, iar apelul la Curtea Supremă de Justiție a fost lipsit de succes.

În drept, bazându-se pe Articolul 8 din Convenție, reclamanții s-au plâns de lipsa de acțiune de instanței, care, prin repetatele decizii în defavoare reclamanților nu au avut ca finalitate retragerea articolului din arhiva online a ziarului respectiv.

Decizia Curții

În ceea ce-l privește pe domnul Węgrzynowski, Curtea a respins plângerea ca inadmisibilă, deoarece a fost depășit termenul de 6 luni de la ultima decizie a instanțelor poloneze, din acest motiv Curtea fiind competentă să examineze doar plângerea domnului Smolczewski.

Curtea a observat că în cazul primei acțiuni în justiție a domului Smolczewski, acesta a omis să menționeze la dosar prezența articolului pe internet, deși a fost publicat simultan cu ediția tipărită a ziarului, instanța neavând deci competență să se pronunțe referitor la acest aspect, iar reclamanții nu au avut o certitudine din punct de vedere legal că acest articol ar urma să fie retras de pe site-ul ziarului. Domnul Smolczewski nu a comunicat instanței nici un argument prin care să-și justifice omisiunea de a menționa existența articolului respectiv și pe internet, mai ales având în vedere faptul că arhiva online a ziarului Rzeczpospolita este o sursă folosită frecvent de către avocații din Polonia, dar și de către publicul larg.

Curtea a subliniat și faptul că internetul este un mijloc de comunicare și informare diferit de presa scrisă, mai ales având în vedere capacitatea acestuia de a stoca și transmite informații. Servind milioane de utilizatori la nivel mondial, internetul nu poate fi supus unor reglementări și controale uniformizate la nivel mondial. Riscul atingerii drepturilor protejate de Convenție este mult mai mare în cazul informațiilor care circulă pe internet față de cele din presa scrisă, în special intruziunile în dreptul la viață privată al persoanei. Din acest motiv legile care privesc presa scrisă diferă față de cea din mediul online, aceasta trebuind să fie supusă unor legi specifice care să aibă în vedere evoluția tehnologiei pentru a se asigura protecția și promovarea drepturilor și libertăților în cauză.

Curtea a evidențiat că în acțiunea inițiată în 2004, prima instanță a constatat faptul că această acțiune nu se referă la autoritatea de lucru judecat din decizia pronunțată în 2002, deci domnului Smolczewski avea oportunitatea să aducă această chestiune în atenția instanței, putând să se preleveze de toate drepturile procedurale care decurg din acțiune. Instanțele de judecată au admis faptul că cererea reclamantului intră sub incidența prevederilor Codului Civil, ceea ce a demonstrat, în viziunea Curții, faptul că a existat un cadrul legal pentru ca acțiunea să fie dezvoltată.

Curtea a acceptat opinia exprimată de Tribunalul din Varșovia care a decis că nu este rolul autorităților judiciare să rescrie istoria prin solicitarea retragerii de la accesul publicului a tuturor publicațiilor care în trecut au fost contestate în instanță deoarece reprezentau atacuri nejustificate asupra reputației unei persoane. De asemenea, trebuie să fie remarcat faptul că accesul publicului la informațiile din arhiva ziarului este protejat de Articolul 10 din Convenție ( Dreptul la liberă exprimare).

De remarcat faptul că instanțele poloneze ar fi preferat adăugarea unui comentariu la respectivul articol din arhiva ziarului prin care prin care publicul ar fi fost informat despre decizia instanței referitoare la dreptul la viață privată al avocaților. Curtea a fost mulțumită de faptul că instanțele poloneze sunt conștiente de importanța publicațiilor de pe internet și despre modul cum acestea pot afecta drepturile persoanelor, dar și despre importanța publicării acestor decizii. Totuși, domnul Smolczewski, prin acțiunea intentată în anul 2004, nu a cerut ca informația din articol să fie rectificată prin adăugarea unui comentariu referitor la decizia favorabilă a instanței din 2002.

Concluzionând, Curtea a decis că Polonia și-a îndeplinit obligația de a menține un echilibru între dreptul la liberă exprimare (Art.10) și dreptul la viață privată (Art.8). O limitare a libertății de exprimare pentru beneficiul reputației domnului Smolczewski ar fi fost disproporționată considerând Articolul 10, iar din acest motiv nu a existat o violare a Articolului 8.

CEDO. Autoritățile din Letonia au încălcat dreptul unei cunoscute jurnaliste de a-și proteja sursa prin percheziția casei acesteia

 

Prin decizia nedefinitivă din cazul Nagla c. Letoniei (cazul nr. 73469/10), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât, în unanimitate, că au fost încălcate prevederile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cazul privește percheziția realizată de către poliție a domiciliului unei bine-cunoscute jurnaliste de radio-televiziune și reținerea de dispozitive de stocare de date. Locuința acesteia a fost percheziționată în urma unei emisiuni difuzate în februarie 2010 în cadrul căreia aceasta informa publicul despre o scurgere de informații din baza de date a administrației finanțelor publice.

Curtea a scos în evidență faptul că dreptul jurnalistei de a nu-și dezvălui sursele nu poate fi considerat un privilegiu dependent de legitimitatea surselor, ci mai degrabă o parte integrantă a dreptului la informare care trebuie tratat cu cea mai mare grijă. În acest caz autoritățile judiciare nu au reușit să mențină echilibrul între interesul anchetei de a aduna probe și interesul public în a proteja libertatea de exprimare a jurnalistei.

În fapt

Reclamanta, Ilze Nagla, este cetățean letonian, s-a născut în 1971 și locuiește în Riga. În perioada în care s-au desfășurat faptele ea lucra pentru postul național de televiziune Latvijas televīzija (LTV), producând și fiind gazda programului de știri investigative „De Facto”.

În data de 10 februarie 2010 domnișoara Nagla a fost contactată de către o sursă anonimă care i-a dezvăluit faptul că existau serioase breșe în securitatea unei baze de date a administrației finanțelor publice (Valsts ieņēmumu dienests – VID), care permiteau să fie accesate informații despre venitul, plata de taxe și date personale de identificare a oficialilor, persoanelor private și companiilor. Domnișoara Nagla a informat VID despre o posibilă breșă în securitate și apoi a anunțat public scurgerea de date în timpul emisiunii De Facto.

La o săptămână după difuzarea emisiunii, sursa acesteia, identificându-se drept „Neo” a început să folosească serviciul Twitter pentru a publica informații despre salariile oficialilor statului din diverse instituții publice și a continuat să facă acest lucru până în data de 18 aprilie 2010.

VID a inițiat procedurile penale și în 29 februarie poliția a ascultat-o pe domnișoara Nagla în calitate de martor. Aceasta a refuzat să dezvăluie identitatea sursei sale, invocând dreptul său de a nu dezvălui această informație, așa cum era el prevăzut în secțiunea 22 din Legea pentru Presă și Mass Media.

În data de 11 mai locuința reclamantei a fost percheziționată și au fost reținute un laptop, un hard drive extern, un card de memorie și patru flash drive-uri, în urma unui mandat de percheziție emis de către procuror. Mandatul avea în vedere dovezi ale comunicării dintre domnișoara Nagla și un individ pe care poliția îl suspecta a fi „Neo” și sugera că domnișoara Nagla ar putea deține informații despre scurgerile de date sau procesarea, stocarea și diseminarea de informații obținute în urma acelor scurgeri. Reținea și posibilitatea ca aceste dovezi să riște să fie distruse sau ascunse pentru a susține aplicarea unei proceduri speciale și urgente de percheziție prin care mandatul putea fi aprobat în mod retrospectiv de către un judecător de instrucție. Această aprobare a fost dată după percheziție și a fost menținută ulterior de către președintele primei instanțe, după ce reclamanta a depus o plângere în acest sens.

În septembrie 2010 ombudsman-ul a emis o opinie neobligatorie în care a concluzionat că acțiunile autorităților judiciare au încălcat libertatea de expresie a domnișoarei Nagla și dreptul său de a nu-și dezvălui sursele jurnalistice, garantat de constituție și de tratate internaționale.

În drept

Bazându-se pe prevederile articolului 10 (libertatea de expresie), domnișoara Nagla s-a plâns în fața Curții de faptul că percheziția domiciliului său a fost o modalitate de a o obliga să dezvăluie informații care ar fi permis ca sursa ei să fie identificată, încălcându-i dreptul de a primi și distribui informații.

Decizia Curții

Articolul 10 Dispozitivele de stocare de date reținute în urma percheziției casei domnișoarei Nagla conțineau informații ce ofereau posibilitatea de a identifica nu doar sursa informațiilor sale despre scurgerile de date, dar și surse din spatele altor știri. Prin urmare, Curtea a respins argumentul Guvernului conform căruia percheziția nu a avut legătură cu sursele jurnalistice, hotărând că percheziția locuinței domnișoarei Nagla și informațiile ce puteau fi descoperite intră în sfera de protecție a prevederilor articolului 10 a Convenției.

Mai mult, a considerat că a existat o ingerință și privind dreptul domnișoarei Nagla de a primi și distribui informații. Curtea a considerat că motivele susținute de autorități pentru percheziție nu au fost relevante și suficiente și nici nu indică o nevoie socială imperativă.  Subiectul de discuție adus în atenție de domnișoara Nagla și în legătură cu care s-a desfășurat ancheta aduce o dublă contribuție la dezbaterile publice: informează publicul despre salariile plătite în sectorul public în contextul unei crize economice și a unui climat de austeritate, expunând în același timp atenției publicului breșele în securitatea bazei de date a autorității fiscale. Curtea a scos în evidență faptul că dreptul jurnaliștilor de a nu-și dezvălui sursele nu poate fi considerat un privilegiu dependent de legitimitatea surselor, ci mai degrabă ca fiind o parte integrantă a dreptului la informare care trebuie tratat cu cea mai mare grijă. Într-adevăr, când autoritățile judiciare, la aproape trei luni de la difuzarea programului și după ce reclamanta a fost de acord să dea declarații în calitate de martor, au decis că percheziția domiciliului acesteia era necesară, acestea au acționat în procedură urgentă, fără ca vreo autoritate judiciară să examineze proporționalitatea dintre interesul public al investigației, pe de-o parte și protejarea libertății de expresie a jurnalistei pe de altă parte.  Luând în considerare faptul că nu exista nicio informație care să facă legătura dintre reclamantă și „Neo” în alt mod decât în calitatea ei de jurnalist și care să indice că aceștia au continuat comunicarea și după ziua difuzării informației, numai motive foarte serioase ar fi putut justifica urgența percheziției domiciliului domnișoarei Nagla.

Mai mult, orice percheziție cu reținerea dispozitivelor de stocare a datelor aparținând unui jurnalist ridică problema libertății de expresie a jurnalistului, inclusiv protecția surselor, iar accesul la informațiile conținute trebuie să fie așadar protejat de garanții adecvate și suficiente împotriva abuzului. Deși judecătorul de instrucție a verificat legitimitatea și motivarea percheziției după ce aceasta a avut lor, după prevederile din legislația internă, acel judecător nu a reușit să arate că interesul anchetei de a aduna probe este suficient pentru a nu ține seama de interesul jurnalistei de protecție a libertății de expresie, inclusiv protecția surselor și protecția împotriva predării materialului de cercetare.

Prin urmare a avut loc o încălcare a articolului 10. Letonia e ținută să plătească reclamantei 10.000 euro cu titlu de daune și 10.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

CEDO. Bosnia și Herțegovina nu ar fi trebuit să aplice retroactiv Codul Penal din 2003 criminanilor de război

Prin hotărârea Marii Camere din cauza Maktouf și Damjanovič c. Bosnia și Herțegovina, (cererile nr. 2312/08 și 34179/08), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în unanimitate că Articolul 7 (nicio pedeapsă fără lege) din Convenție a fost violat.

Cauza are în vedere plângerile a doi bărbați, condamnați pentru crime de război de către Curtea de Stat a Bosniei și Herțegovinei, în legătură cu procedurile desfășurate în fața acelei Curți. Reclamanții susțin că o lege penală mai nefavorabilă, Codul Penal din 2003, a fost aplicată retroactiv infracțiunilor comise de către aceștia în 1992 și 1993, când era în vigoare Codul Penal al Republicii Federale Socialiste Yugoslavia din 1976.

Având în vedere infracțiunile pentru care au fost condamnați (crime de război și crime împotriva umanității) și gradul de pericol social a faptelor comise (niciunul dintre reclamanți nu a răspuns penal pentru niciun deces), Instanța de la Strasbourg consideră că reclamanții ar fi putut primi pedepse mai ușoare dacă s-ar fi aplicat dispozițiile Codului Penal din 1976. Din moment ce exista posibilitatea ca aplicarea retroactivă a Codului Penal din 2003 să fie defavorabilă inculpaților, ținând cont de circumstanțele speciale ale speței, Curtea a decis că reclamanților nu li s-a oferit protecție efectivă împotriva aplicării unei pedepse mai aspre.

În fapt, Abduladhim Maktouf, cetățean irakian, născut în 1959, trăiește în Malaezia și Goran Damjanovič, cetățean bosniac, născut în 1966, își execută pedeapsa cu închisoarea în Bosnia și Herțegovina.

Ambii reclamanți au fost condamnați de Curtea de Stat a Bosniei și Herțegovinei pentru crime de război comise împotriva civililor în timpul războiului din 1992-1995. Curtea de Stat a înființat în 2005 complete speciale care să judece crimele de război, pentru a întregi misiunea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie. Curtea de Stat poate decide ce cauze va judeca. Astfel, cele mai complexe și sensibile cauze îi revin Curții de Stat, celelalte urmând a fi judecate de Curțile competente din unitățile teritoriale. Un acord semnat în decembrie 2004 de Înaltul Reprezentant (persoana desemnata de Consiliul de Securitate al ONU pentru a superviza administrarea situației din Bosnia și Herțegovina) și autoritățile naționale din Bosnia și Herțegovina stabilește că se pot numi judecători internaționali la Curtea de Stat. Între 2004 și 2006, Înaltul Reprezentant a numit peste 20 de judecători internaționali la Curtea de Stat, pentru mandate de 2 ani, care se pot reînnoi.

Domnul Maktouf a ajutat în 1993 la răpirea a doi civili din localitatea Travnik pentru a-i da la schimb cu membrii ai grupării ARBH (formată din bosniaci), capturați de gruparea HVO (formată din croați). In iulie 2005, un complet al Curții de Stat l-a condamnat pentru instigare și complicitate la luarea de ostatici în timp de război și l-a condamnat la 5 ani de închisoare, aplicând dispozițiile Codului Penal al Bosniei și Herțegovinei din 2003. În aprilie 2006, completul din apel, în componența căruia au fost și doi judecători internaționali, a menținut sentința, după ce a rejudecat cauza.

Domnul Damjanovič a avut un rol proeminent în sechestrarea și torturarea bosniacilor în Sarajevo în 1992, pentru a-i pedepsi că au rezistat atacului sârbilor. În iunie 2007, un complet al Curții de Stat l-a condamnat pentru tortură în timp de război la 11 ani de închisoare, aplicând dispozițiile Codului Penal al Bosniei și Herțegovinei din 2003. Sentința a fost menținută și de completul din apel, în noiembrie 2007.

Ambii condamnați au formulat recursuri constituționale, dar ambele au fost respinse. Recursul domnului Damjanovič a fost respins în aprilie 2009, fiindcă a intervenit prescripția. În ceea ce privește recursul formulat de domnul Maktouf, Curtea Constituțională a decis că niciunul dintre drepturile prevăzute în Convenție nu i-au fost încălcate.

În drept, Domnul Maktouf a invocat Articolul 6 Alineatul 1 (dreptul la un proces echitabil) din Convenție, susținând că procedurile desfășurate împotriva sa au fost nedrepte, în special fiindcă judecătorii internaționali nu erau independenți. Invocând Articolul 7 (nicio pedeapsă fără lege) din Convenție, ambii reclamanți au susținut că aplicarea retroactivă a Codului Penal al Bosniei și Herțegovinei din 2003 le este defavorabilă, astfel că ar fi trebuit aplicate dispozițiile Codului Penal al Republicii Federale Socialiste Yugoslavia din 1976, care era în vigoare la momentul comiterii infracțiunilor. Invocând Articolul 14 (interzicerea discriminării) din Convenție și Articolul 1 (interdicția generală a discriminării) din Protocolul 12 la Convenție, reclamanții susțin că au primit un tratament diferențiat, deoarece inculpaților judecați de Curțile din unitățile teritoriale li s-au aplicat prevederile Codului Penal din 1976 și li s-au aplicat sancțiuni mai ușoare decât cele aplicate de către Curtea de Stat.

Decizia Curții

Articolul 7 (nicio pedeapsă fără lege)

Încă de la început, Instanța de la Strasbourg a făcut distincția între cele doua categorii de încălcări ale dreptului internațional umanitar, ce intră sub jurisdicția Curții de Stat. În ceea ce privește crimele împotriva umanității incriminate în legislația națională doar prin prevederile Codului Penal din 2003, Instanța Europeană consideră că aplicarea acestor texte de lege era obligatorie pentru Curtea de Stat și pentru instanțele de rang inferior din unitățile teritoriale. Această concluzie e confirmată de hotărârea din cauza Simšič c. Bosnia și Herțegovina (no. 51552/2010), din 10 aprilie 2012, care stabilește că lipsa incriminării în legislația națională în vigoare în timpul războiului din 1992-1995 a unor crime împotriva umanității nu are nicio relevanță, deoarece este suficient că dreptul internațional considera că acele fapte constituie crime împotriva umanității. Totuși, infracțiunile comise de reclamanți erau incriminate și în Codul Penal din 1976. În acest sens, cauza Maktouf și Damjanovič c. Bosnia și Herțegovina ridică alte probleme de drept decât cauza Simšič c. Bosnia și Herțegovina.

Instanța de la Strasbourg a reiterat că nu îi revine ei sarcina de a analiza in abstracto dacă aplicarea retroactivă a Codului Penal din 2003 este per se incompatibilă cu Articolul 7 din Convenție. Această problema trebuie analizată in concreto, pentru fiecare cauză în parte, ținând cont de circumstanțele fiecărei spețe și având în vedere dacă instanțele naționale au aplicat legea penală mai favorabilă inculpaților.

Curtea Europeană observă că definiția crimelor de război din Codul Penal din 1976, cel în vigoare la momentul comiterii infracțiunilor, este aceeași cu cea din Codul Penal din 2003, care a fost aplicat retroactiv în cazul reclamanților. Petenții nu contestă că faptele comise de ei constituiau infracțiuni, definite cu suficientă accesibilitate și previzibilitate de legislația în vigoare în momentul în care au fost săvârșite. Astfel că ei nu neagă legalitatea condamnarilor lor, ci consideră că instanța a făcut o alegere greșită între Codurile Penale succesive, având în vedere că limitele speciale ale sancțiunii sunt diferite.

Codul Penal din 1976 prevede ca sancțiuni pentru infracțiunile comise de reclamanți, pedeapsa cu închisoarea între 5 și 15 ani, sau, în prezența unor circumstanțe agravante, pedeapsa cu închisoare de 20 de ani sau pedeapsa cu moartea. Codul Penal din 2003 prevede pentru aceleași infracțiuni pedeapsa cu închisoarea între 10 și 20 de ani, sau, în prezența unor circumstanțe agravante, pedeapsa cu închisoarea între 20 și 45 de ani. Prevederile Codului Penal din 1976, stabileau că instigatorii și complicii la crime de război, precum domnul Maktouf, să fie sancționați ținând cont de aceleași limite de peseapsă ca la autori, dar pedeapsa aplicată in concreto putea fi redusă la 1 an de detenție. De asemenea, și prevederile Codului Penal din 2003 dispun că instigatorii și complicii să fie sancționați ținând cont de limitele de pedeapsă prevăzute pentru autor, însă sancțiunea aplicată in concreto, poate fi redusă doar la 5 ani de închisoare.

Curtea de Stat l-a condamnat pe domnul Maktouf la 5 ani de închisoare, minimul general prevăzut în Codul Penal din 2003. Dacă s-ar fi aplicat prevederile Codului Penal din 1976, reclamantul ar fi putut fi condamnat doar la 1 an de închisoare. Domnul Damjanovič a fost condamnat la 11 ani de închisoare, puțin peste minimul special de 10 ani. Dacă s-ar fi aplicat prevederile Codului Penal din 1976, acesta ar fi putut fi condamnat la doar 5 ani de închisoare.

În ceea ce privește argumentul Guvernului Bosniei și Herțegovinei, că prevederile Codului Penal din 2003 sunt mai favorabile fiindcă nu prevăd pedeapsa cu moartea, Instanța de la Strasbourg sesizează că numai cele mai grave crime împotriva umanității au fost sancționate cu pedeapsa cu moartea, aplicându-se prevederile Codului Penal din 1976. Din moment ce niciunul dintre inculpați nu a fost tras la răspundere pentru pierderea vreunei vieți, infracțiunile comise de ei nu se încadrează în niciun caz între cele care ar fi atras pedeapsa cu moartea.

Astfel, este evident că prevederile Codului Penal din 1976 sunt mult mai favorabile în ceea ce privește minimul special al sancțiunilor, având în vedere că domnul Maktouf a primit o pedeapsă egală cu minimul general, iar domnul Damjanovič, a primit o sancțiune cu puțin mai mare decât minimul special prevăzut pentru acea infracțiune. Curtea Europeană observă că sancțiunile aplicate se încadrează între limitele speciale ale ambelor Coduri Penale. În acest sens, nu se poate stabili cu certitudine că dacă s-ar fi aplicat prevederile Codului Penal din 1976, inculpații ar fi primit sancțiuni mai mici. Cu toate acestea, reclamanții ar fi putut să primească sancțiuni mai ușoare dacă s-ar fi aplicat Codul Penal din 1976. Din moment ce exista o posibilitate ca prevererile Codului Penal din 2003 să fie mai puțin favorabile inculpaților, Articolul 7 din Convenție a fost încălcat deoarece reclamanților nu li s-a oferit o protecție efectivă împotriva aplicării legii penale mai nefavorabile și a unei sancțiuni mai dure.

În plus, Instanța Europeană nu a fost de acord cu argumentul Guvernului Bosniei și Herțegovinei, că este aplicabilă clauza derogatorie prevazută la Alineatul 2 al Articolului 7 din Convenție, care permite retroactivitatea legilor penale, dacă fapta constituie infracțiune potrivit Principiilor generale ale dreptului recunoscute de națiunile civilizate. Curtea consideră că argumentul oferit de Guvern nu e în concordanță cu dorințele autorilor Convenției, care au introdus clauza derogatorie de la regula neretroactivității legii penale mai nefavorabile pentru a se asigura că procesele ce au investigat crimele din cel de al Doilea Război Mondial nu vor fi contestate. Curtea este ferm convinsă că redactorii convenției nu au dorit să creeze o excepție de aplicabilitate generală de la regula neretroactivității legii penale mai nefavorabile.

În consecință, Articolul 7 din Convenție a fost încălcat în ambele cauze. Totuși, Curtea nu este de părere că ar fi trebuit aplicate sancțiuni mai mici in concreto, ci că ar fi trebuit aplicat in abstracto Codul Penal din 1976.

Alte articole

Instanța de la Strasbourg declară ca inadmisibile plângerea domnului Maktouf în legătură cu Articolul 6 din Convenție și plângerile ambilor reclamanți în legătură cu Articolul 14 din Convenție și Articolul 1 din Protocolul 12 la Convenție.

Curtea Europeană consideră că nu există niciun motiv care să indice lipsa de independență a judecătorilor internaționali de la Curtea de Stat. Acești judecători au fost numiți tocmai pentru a asigura îndependența completelor însărcinate cu judecarea crimelor de război de la Curtea de Stat și pentru a reconstitui încrederea cetățenilor în sistemul juridic. Mai mult decât atât, o garanție în plus reprezintă faptul că acești judecători sunt unii dintre cei mai buni profesioniști din țara lor de origine. Durata scurtă a mandatului lor nu este un indiciu de parțialitate, ci se datorează naturii temporare a misiunii internaționale de la Curtea de Stat.

În ceea ce privește petitul referitor la tratamentul discriminatoriu, Curtea Europeană consideră că, având în vedere numărul mare de crime de război comise în Bosnia și Herțegovina, a fost inevitabilă scindarea sarcinii de a le judeca între Curtea de Stat și Curțile din unitățile teritoriale, pentru a asigura celeritatea justiției. Instanța de la Strasbourg e conștientă că sancțiunile date de Curțile din unitățile teritoriale sunt în general mai reduse decât cele aplicate de Curtea de Stat. Cu toate acestea, tratamentul diferențiat nu se datorează unor caracteristici personale ale inculpaților (precum naționalitatea, religia sau originea etnică), astfel că nu se poate spune că în speță există un tratament discriminatoriu. Mai mult, Curtea de Stat decide pentru fiecare caz în parte, bazându-se pe criterii obiective și rezonabile, ce cauze vor fi judecate de aceasta și care vor fi judecate de Curțile din unitățile teritoriale.

Articolul 41 (satisfacție echitabilă)

Din moment ce nu reiese cert că, dacă s-ar fi aplicat prevederile Codului Penal din 1976, reclamanții ar fi primit sancțiuni mai reduse, Curtea consideră că simpla constatare a încălcării Articolului 7 constituie o reparație suficientă pentru daunele morale suferite de reclamanți. Curtea a stabilit în sarcina Bosniei și Herțegovinei achitarea unei sume 10 000 euro (EUR) pentru fiecare reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată.

OPINII CONCURENTE

Toți judecătorii care au formulat opinii concurente sunt de acord cu decizia finală a Curții, dar nu sunt de acord cu diverse aspecte din hotărâre.

JUDECĂTORUL ZIEMELE consideră că analiza prin care s-a încercat determinarea pedepsei aplicate in concreto, dacă in abstracto s-ar fi aplicat Codul Penal din 1976, excede sfera de aplicabilitate a Articolului 7. După părerea acestui judecător, violarea Articolului 7 rezultă din faptul că instanțele bosniace nu obișnuiau să efectueze la acea dată o analiză comparativă între cele doua coduri, pentru a stabili care dintre ele reprezintă legea penală cea mai favorabilă.

JUDECĂTORUL KALAYDJIEVA nu consideră că este evident că aplicarea Codului Penal din 1976 ar fi atras pedepse mai ușoare, din moment ce pedepsele aplicate in concreto se încadrează între limitele de pedeapsă ale acestui cod. Judecătorul consideră că analiza corectitudinii cuantumului sancțiunii aplicate întră sub sfera de aplicabilitate a Articolului 6 și, din moment ce capătul de cerere cu privire la acest articol a fost respins ca nefondat, Curtea nu este în măsură să folosească această analiză în argumentarea soluției.

JUDECĂTORUL PINTO DE ALBUQUERQUE ȘI JUDECĂTORUL VUČINIĆ sunt de acord că determinarea legii penale mai favorabile se face după o analiză in concreto a tuturor legilor penale care au succedat în timp, de la momentul comiterii infracțiunii, până la momentul judecării cauzei, și că această analiză și rezultatul ei trebuie să stea la baza deciziei Curții. Însă, cei doi judecători consideră că hotărârile de condamnare sunt nule de drept, din moment ce încalcă Articolul 7 și ar trebui declarate nule de către instanța națională. Ei consideră că Articolul 7 este un drept absolut, fapt ce rezultă din Articolul 15, și că menținerea ca valide a condamnărilor reclamanților ar reprezenta o derogare de facto de la Articolul 7, care, practic, invalidează hotărârea Curții și încalcă Articolul 15.