Prin decizia definitivă din data de 07.05.2012, pronunțată în cauza Iovitoni și alții c. România ( nr. 57583/10, 1245/11, respectiv 4189/11), Curtea a hotărât că plângerile sunt inadmisibile.
În fapt, reclamanții Coriolan Gabriel Iovitoni și Paraschiva Anghel, de cetățenie română, s-au născut în 1975, respectiv 1959 și locuiesc în Lugoj, respectiv Arad. O companie cu răspundere limitată, entitate juridică înregistrată în data de 04.03.2005, cu sediul social în Baia Mare este, de asemenea, reclamantă.
Reclamanții intenționau să înregistreze în România autovehicule cumpărate în alte state membre ale Uniunii Europene. Conform Ordonanței de Urgență nr. 50/2008, anterior reformei legislative din 15 decembrie 2008, a fost încasată o taxă de poluare între 400 și 2000 de euro. Recurenții au plătit taxa de poluare pentru a înregistra mașinile și, ulterior, au înaintat acțiune pentru recuperarea acesteia, argumentând că respectiva taxă constituie o încălcare a dreptului european cu privire la libera circulație a mărfurilor, direct aplicabil în dreptul român, dat fiind că impunerea viza exclusiv autovehiculele importate.
Instanțele interne au respins acțiunea pentru recuperarea taxei de poluare.
În drept, luând în considerare similaritatea dintre alegațiile reclamanților cu privire la obiectul cauzei și întrebările substanțiale, Curtea a hotărât reunirea plângerilor. Bazându-se pe art. 6, art. 14 și art. 1 din Protocolul nr. 1 ( protecția proprietății), analizate individual, precum și coroborate cu art. 14 (interzicerea discriminării), recurenții s-au plâns, în principal, cu privire la obligația de a plăti o taxă de poluare discriminatorie în viziunea dreptului Uniunii Europene, pentru a înregistra în România autovehicule achiziționate în alte state membre.
Decizia Curții
Articolul 1 din Protocolul nr. 1, individual și coroborat cu articolul 14
Curtea a considerat necesar să verifice dacă, în momentul în care reclamanții s-au plâns în fața instanțelor interne, au avut „o datorie în favoarea lor, stabilită în mod suficient pentru a fi executorie”, în sensul art.1 din Protocolul nr.1, cu titlu de impozit încasat conform OUG nr. 50/2008, cu privire la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Tatu din data de 07.04.2011, că încalcă dreptul Uniunii Europene. Instanțele interne, sesizate anterior pronunțării hotărârii Tatu, au răspuns negativ.
Curtea a notat că dispoziția aplicabilă a dreptului Uniunii Europene este art.110 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, al cărei scop este asigurarea liberei circulații a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea tuturor formelor de protecție care ar putea rezulta din aplicarea impozitelor interne discriminatorii în raport de produsele provenite din alte state membre. Curtea a observat că această prevedere constituie o regulă generală, și anume aplicarea principiului de liberă circulație a mărfurilor.
Anterior hotărârii Tatu, instanțele naționale erau indecise cu privire la conformitatea OUG. Nr. 50/2008 cu principiul liberei circulații a mărfurilor. Dat fiind că răspunsul la această problemă legală nu a fost clar, intervenția Curții de Justiție a Uniunii Europene era necesară.
În consecință, anterior hotărârii Tatu din data de 7 aprilie 2011, prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că OUG. Nr.50/2008 incalcă dreptul Uniunii Europene, Curtea nu putea considera că plângerea reclamanților avea la bază o normă comunitară clară, precisă și direct aplicabilă.
Curtea a arătat că, exceptând o soluție vădit arbitrară, nu poate analiza erorile de drept realizate de instanțele interne, în principal responsabile pentru interpretarea și aplicarea dreptului intern. Dat fiind că nu există nicio dovadă care în sensul că decizia pronunțată în speță de instanțele interne și criticată de reclamanți este netemeinică sau arbitrară, Curtea a hotărât că art.1 din Protocolul nr. 1 nu este aplicabil.
În ceea ce privește alegațiile referitoare la discriminare, Curtea a reiterat că art. 14 nu are o existență independentă și nu poate fi invocat decât prin raportarea faptelor în cauză la alte texte ale Convenției și Protocoalelor sale. Având în vedere că reclamanții nu pot fi considerați titulari ai unui drept de proprietate sau” al unei datorii în favoarea lor, stabilită în mod suficient pentru a fi executorie”, Curtea a constatat că art. 14 și art. 1 din Protocolul nr. 1 coroborate nu sunt aplicabile.
În ultimul rând, Curtea a reiterat că art. 6 din Convenție nu este aplicabil cu privire la litigiile care implică o impozitare non-punitivă. Prin urmare, ultimul capăt de cerere din plângerea reclamanților nu este admisibil.

În hotărârea sa, nedefinitivă, pronunţată în 10 mai în cauza Frasilă şi Ciocirlan contra România (plângerea numărul 25329/03), Curtea Europeană a decis  asupra existenţei unei încălcări a articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenţie.

Cauza privea executarea unei hotărâri judecătoreşti care le permitea jurnaliştilor accederea la spaţiile unui radio local care constituia locul lor de muncă. Curtea a concluzionat că, prin neluarea vreunei măsuri eficace pentru a permite reclamanţilor să pună în executare hotărârea judecătorească, autorităţile române au privat de efectivitate dispoziţiile Convenţiei ce garantează libertatea de exprimare.

În fapt, reclamanţii, Petru Frasilă şi Lucica Ciocirlan, sunt cetăţeni români, născuţi în 1957 şi respective în 1972, având reşedinţa la Piatra-Neamţ, respectiv Jakobstad (Finlanda). În 1995, domnul Frăsilă a creat societatea Tele M, având ca obiect de activitate producerea şi difuzarea de programe de radio şi televiziune, apoi, în 1999, a creat societatea Radio M plus, având ca scop producerea de programe audiovizuale. Activităţile de radiodifuziune au fost împărţite între Radio M Plus, care se ocupa de producerea programelor radio, şi Tele M, cu rol în difuzarea lor. În 2002, ca urmare a presiunilor politice şi financiare, domnul Frăsilă a vândut Tele M. Radio M Plus, al cărei gerant era în continuare şi Tele M au constituit o asociaţie în participaţie, având ca scop producerea şi difuzarea de programme radio. Decizia de punere în aplicare a contractului de asociere prevedea că activităţile de radio se exercită la al doilea etaj al imobilului, unde se găseau studiourile destinate producerii şi difuzării radio. Începând cu 2 octombrie 2002, domnului Frasilă şi doamnei Ciocirlan, angajată ca redactor, li s-a interzis accesul în staţia radio de către reprezentanţii societăţii Tele M. Ei au sesizat instanţele de judecată cu o acţiune prin care cereau dreptul de acces la redacţia staţiei radio.

Printr-o decizie din 6 decembrie 2002, Curtea de Apel Neamţ a obligat societatea Tele M să le permită reclamanţilor accesul în redacţia Radio M Plus şi a arătat că interdicţia accesului la redacţia radio de către reprezentanţii societăţii Tele M constituie o acţiune ilicită de natură să aducă prejudicii activităţilor staţiei radio ai căror gerant şi redactor erau reclamanţii. În 7 ianurie 2003, printr-o cerere a domnului Frasilă şi a doamnei Ciocirlan, judecătoria Piatra Neamţ a ordonat executarea silită a hotărârii judecătoreşti din 6 decembrie 2002. Astfel, în 14 ianuarie 2003, un executor judecătoresc s-a deplasat împreună cu reclamanţii la sediul redacţiei radio, dar reprezentantul societăţii Tele M le-a refuzat accesul. În 18 martie şi 12 mai 2003, aceştia au reiterat fără succes cererea de executare silită a hotărârii judecătoreşti. În 24 ianuarie 2003, au sesizat cu o plângere penală Parchetul, fără a obţine un rezultat favorabil. În 23 februarie 2004, reclamanţii au introdus o  nouă acţiune în instanţă, solicitând obligarea societăţii Tele M la respectarea contractului de asociere, acţiune respinsă în 12 octombrie 2004. Reclamanţii au sesizat din nou Parchetul cu o plângere penală împotriva acţionarilor şi a geranţilor societăţii Tele M, nemaiprimind vreo veste din iunie 2007.

În drept, reclamanţii au invocat articolul 10 (libertatea de exprimare), indicând că autorităţile nu şi-au îndeplinit obligaţia de a-i asista în executarea hotărârii judecătoreşti definitive.

Articolul 10. Curtea a subliniat că exerciţiul real şi efectiv al libertăţii de exprimare, condiţie prealabilă a unei bune funcţionări a democraţiei, nu depinde numai de obligaţia Statului de a se abţine de la orice ingerinţă, dar poate să necesite luarea unor măsuri pozitive de protecţie, inclusiv în relaţiile dintre indivizi. Din această perspectivă, pentru a determina dacă există o obligaţie pozitivă în sarcina Statului, Curtea reaminteşte că ia în considerare natura libertăţii de exprimare în discuţie, capacitatea sa de a contribui la dezbateri publice, natura resticţiilor asupra libertăţii de exprimare, existenţa alternativelor în exerciţiul acestei libertăţi, precum şi greutatea drepturilor altor indivizi sau publicului în general. În speţă, domnul Frasilă şi doamna Ciocirlan nu au putut să obţină executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care societatea Tele M era obligată să le permită accesul la redacţia Radio M Plus. Astfel, dacă autorităţile nu au nicio responsabilitate directă în ceea ce priveşte restrângerea libertăţii de expresie a reclamanţilor, trebuie totuşi determinat dacă aceste autorităţi au respectat sau nu o eventuală obligaţie pozitivă de le a proteja libertatea de exprimare contra unei ingerinţe a altor indivizi. În primul rând, raportat la datorita Statului faţă de reclamanţi, Curtea observă că acest caz privea modul de exercitare a unei meserii căreia Curtea i-a recunoscut rolul fundamental într-o societate democratică, cel de câine de pază, şi că astfel  modul de exercitare a libertăţii de exprimare, un element esenţial pentru societate, era pus în pericol. Mai mult, Curtea a reamintit că  Statul este garantul suprem al pluralismului şi că acest rol devine indispensabil atunci când independenţa presei este afectată de presiuni exterioare cauzate de politicieni şi deţinători ai  puterii economice. Curtea observă, pe de-o parte, că reiese din diferite rapoarte din acea perioadă că situaţia presei în România nu era satisfăcătoare, şi că presa locală se afla direct sau indirect sub controlul unor politicieni sau oameni de afaceri din regiune, iar pe de altă parte că, în speţă, domnul Frasilă a afirmat că a fost supus unor presiuni politice şi financiare, care au dus la vânzarea unei părţi din acţiunile sale la o societate de televiziune.

În aceste condiţii, Curtea concluzionează că autorităţile naţionale aveau obligaţia de a lua măsuri eficiente pentru a asigura punerea în executare a hotărârii judecătoreşti din 6 decembrie 2002. În al doilea rând, raportat la punerea în practică a obligaţiei pozitive a Statului, Curtea constată că domnul Frasilă şi doamna Ciocirlan au avut iniţiat actelor de executare şi că au depus efortul necesar pentru a obţine executarea hotărârii, dar că ansamblul juridic pus la dispoziţia lor pentru a realiza acest lucru s-a dovedit inadecvat şi ineficace. În consecinţă, Curtea constată că, prin abţinerea de a lua măsuri eficace şi necesare pentru sprijinirea reclamanţilor în punerea în executare a hotărârii judecătoreşti, autorităţile naţionale au încălcat dispoziţiile articolului 10 din Convenţie.

Articolul 41. Cu titlu de satisfacţie echitabilă, Curtea a stabilit că Statul român trebuie să plătească domnului Frasilă şi doamnei Ciocirlan, împreună, suma de 18.000 euro pentru prejudiciile cauzate şi 5.500 euro pentru acoperirea cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea nedefinitivă din data de 3 mai 2012, pronunţată în cauza M.S. contra Marea Britanie (plângerea nr. 24527/08), Curtea a decis, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 3 (interzicerea tratamentului inuman sau degradant) din Convenţie; de asemenea, Curtea a decis, cu majoritate, că nu a existat o încălcare a articolului 13 (dreptul la un recurs efectiv). Cauza a avut la bază reţinerea în custodia poliţiei a unei persoane bolnave mintal timp de peste trei zile. Curtea a precizat în mod special că detenţia reclamantului fără tratament psihiatric adecvat i-a dăunat demnităţii sale umane, cu toate că neglijenţa poliţiei nu a fost intenţionată.

În fapt, reclamantul M.S. este un cetăţean englez născut în 1970. A fost arestat în Birmingham în dimineaţa zilei de 6 decembrie 2004, după ce poliţia a fost sunată să se ocupe de el, deoarece, extrem de agitat, stătea la volanul unei maşini şi claxona fără oprire. Reţinerea sa la sediul poliţiei a fost autorizată de Legea sănătăţii mintale din 1983, prin care se permitea luarea unei astfel de măsuri împotriva unui alienat mintal pentru o durată maximală de 72 ore cu scopul de a fi examinat de un medic şi de a primi tratament. Ulterior, poliţia a gasit-o pe mătuşa dl. M.S. la domiciliul său, grav rănită de acesta.

După arestarea sa, în urma unei examinări psihiatrice de specialitate, s-a constat că dl. M.S. suferea de o boală mintală de natură sau de o gravitate care să justifice internarea sa într-un spital pentru prezervarea sănătăţii sale mintale cât şi pentru siguranţa altora. Această concluzie a fost confirmată de un al doilea expert. După ce o unitate locală de îngrijiri psihiatrice a informat poliţia că nu este în măsură să îl primească pe M.S., în aceeaşi zi au fost făcute demersurile necesare pentru a-l plasa într-o clinică înăuntrul unei unităţi de siguranţă medie. Cu toate acestea, ţinând cont de posibilitatea ca M.S. să fie acuzat şi arestat provizoriu, un consultant în medicină legală de la această clinică a considerat că intervenţia clinicii nu este de imediată necesitate.

M.S. a rămas în custodia poliţiei mai mult de 72 ore, închis într-o celulă în care a ţipat fără oprire, dezbrăcându-se complet, dând cu capul de pereţi, bând apă din toaletă şi mânjindu-se cu mâncare şi excremente. În cea de-a doua zi de detenţie, procuratura a concluzionat că nu există suficiente dovezi pentru ca M.S. să fie acuzat. După mai mult de trei zile petrecute în stare de detenţie, cu avizul consultantului în medicină legală, M.S. a fost dus, încătuşat, la clinică pentru a primi tratament medical.

În iunie 2006, M.S. a acuzat Serviciul Naţional de Sănătate pentru neglijenţă şi acţiuni ilegale în exercitarea serviciului public, reclamând în particular că tergiversarea în admiterea sa la clinică a întârziat tratamentul şi recuperarea sa. Instanţa i-a respins cererea şi apelul intentat ulterior a fost, de asemenea, respins în noiembrie 2007.

În drept, invocând articolul 3 din Convenţie, M.S. s-a plâns de faptul că a fost reţinut de poliţie în timp ce suferea de grave probleme mintale, deşi era mai mult decât evident pentru toată lumea că trebuia să fie internat de urgenţă. Invocând articolul 13, reclamantul s-a plâns şi de modul în care cazul său a fost examinat de instanţă.

Decizia Curţii

Articolul 3. Nu există nicio îndoială asupra faptului că arestarea iniţială a dl. M.S. a fost justificată, având în vedere că, în starea sa de agitaţie extremă, era un pericol pentru siguranţa publică dar şi pentru sine. Arestarea sa iniţială a fost în conformitate cu legislaţia britanică. Niciuna din părţi nu a contestat faptul că poliţia şi autorităţile medicale nu au avut intenţia de a-l trata pe dl. M.S. într-o manieră incompatibilă cu art. 3, şi raportul detenţiei adus în faţa Curţii relevă intersul real al acestora de a-l transfera pe M.S. într-o clinică.

Curtea nu a putut accepta plângerile făcute de reclamant la adresa reacţiei personalului medical al clinicii. Informaţiile furnizate de guvernul britanic demonstrează că, nu doar că nu a rămas pasiv, ci mai  mult, consultantul în medicină legală al acestei clinici a fost dispus să îl examineze şi să îl primească pe M.S., luându-se măsuri cu privire la personalul clinicii. Curtea a respins şi plângerea reclamantului cu privire la faptul că nu a fost alimentat cu mâncare şi apă în mod corespunzator, întrucât din documentele poliţiei nu reiese nicio neglijenţă.

Cu toate acestea, rămâne faptul că dl. M.S. s-a aflat într-o stare de mare vulnerabilitate pe perioada reţinerii sale la secţia de poliţie. Aşa cum au indicat toţi experţii medicali care l-au examinat, reclamantul avea nevoie în mod absolut necesar de îngrijiri psihiatrice. Această situaţie, ce a persistat pînă când a fost transferat la clinică, în a patra zi a detenţiei sale, a diminuat în mod excesiv dreptul său la demnitate umană. În tot acest timp, M.S. s-a aflat în totalitate sub controlul statului şi astfel autorităţile erau responsabile pentru tratamentul la care a fost supus. În acest context, Curtea a făcut trimitere la un raport al Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante din 2008, în care acest organ s-a arătat preocupat de faptul că anumite persoane reţinute de poliţie în Marea Britanie nu primesc întotdeauna îngrijirile psihiatrice necesare. Mai mult, în cazul dl. M.S. limita maximă de detenţie a unei persoane aflată în situaţia sa nu a fost respectată.

Curtea a recunoscut că situaţia a fost generată în mod esenţial de probleme de coordonare între autorităţile confruntate brusc cu un caz de urgenţă psihiatrică şi a precizat că, în conformitate cu informaţiile Guvernului, această cauză a dus la adoptarea unor reforme care să amelioreze cooperarea dintre poliţie şi autorităţile medicale. Totuşi, deşi nu a existat nicio intenţie de a-l umili de M.S., Curtea a concluzionat că datorită condiţiilor pe care acesta a trebuit să le suporte s-a atins pragul tratamentului degradant în sensul art. 3 şi în consecinţă a existat o violare a acestei dispoziţii.

Articolul 13.  Curtea a considerat că legislaţia britanică a oferit reclamantului un recurs efectiv. Cele două instanţe sesizate au examinat cazul în corelaţie cu trei posibile remedii, în special făcând referire la o acţiune în repararea prejudiciului pe terenul Declaraţiei Drepturilor Omului. Faptul că rezultatul nu a fost favorabil dl. M.S., nu înseamnă că remediul a fost în principiu inefectiv. Astfel, nu a existat o încălcare a art. 13.

Articolul 41. Cu titlu de satisfacţie echitabilă, Curtea a decis că Marea Britanie are obligaţia de a-i acorda dl M.S. daune morale în valoare de 3 000 euro şi 8 150 euro pentru acoperirea cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea din data de 3 mai 2012, pronunţată în cauza Yelden şi alţii contra Turcia (plângerea nr. 16850/09), Curtea a constatat existenţa a două încălcări ale articolului 2 din Convenţie datorită responsabilităţii pe care o avea statul turc faţă de decesul unei rude a reclamanţilor ca urmare a arestării sale, precum şi datorită încălcării obligaţiei de a asigura realizarea unei anchete efective cu privire la decesul acesteia.

Curtea a concluzionat că guvernul turc nu este în măsură să explice originea traumatismului cranian care a cauzat moartea domnului Yelden, acesta aflându-se în responsabilitatea autorităţilor. De asemenea, Curtea menţionează că achitarea poliţiştilor, la 10 ani de la producerea incidentului, a fost pronunţată în prezenţa unor îndoieli, fără să fi fost explicate contradicţiile dintre raportele medicale.

În fapt, cei patru reclamanţi sunt cetăţeni turci, rezidenţi ai oraşului Izmir. Doi dintre aceştia sunt părinţi ai lui A. Yelden, decedat la spitalul din Izmir în 14 iulie 1999 la vârsta de 37 de ani, iar ceilalţi doi sunt fratele, respectiv fiul său.

La data de 2 iulie 1999, A. Yelden a fost arestat în cadrul unei anchete cu privire la o crimă. La intrarea sa în stare de arest, acesta a fost examinat de către doctori, care nu au constatat asupra lui nicio urmă de violenţă. La data de 3 iulie, în jurul orei 23, el a fost transferat la spitalul civil şi înregistrat sub o falsă identitate. Doctorul care l-a examinat a menţionat că viaţa sa este în pericol grav. În concordanţă cu procesul verbal întocmit la miezul nopţii de către Poliţie, A. Yelden a fost condus în jurul ore 20 în spaţiile direcţiei pentru siguranţă pentru îndeplinirea unor formalităţi precedând repunerea sa în stare de libertate. Acesta s-a enervat şi, aflat într-o stare depresivă, a căzut la sol şi s-a lovit cu capul de acesta. Deşi a fost ajutat să se ridice, acesta a căzut din nou la sol, fiind transferat imediat la spital. Suferind de un traumatism cranian, A. Yelden a decedat la data de 14 iulie 1999, după ce a fost supus unei operaţii.

Poliţiştii responsabili de deţinerea victimei în stare de arest au fost puşi sub acuzare, ca urmare a plângerii depuse de către tatăl său, care susţinea că fiul său a decedat ca urmare a unor acte de tortură. Raportul de expertiză al Institutului Medico-Legal a confirmat şocul de la cap, fără a oferi mai multe explicaţii; trei medici au admis însă posibilitatea existenţei unor acte de tortură. În cadrul contra-expertizelor realizate în 2002 şi 2005 sub egida Ordinului Medicilor, ipoteza căzăturii a fost considerată puţin probabilă, fiind evocată posibilitatea unor acte de tortură.

Printr-o hotărâre din 6 noiembrie 2008, instanţa din Izmir i-a achitat pe poliţişti, considerând că, în absenţa unor probe tangibile, responsabilitatea penală pentru decesul survenit în perioada de arest este incompatibilă cu dreptul la apărare al funcţionarilor, din moment ce evenimentele în cauză erau cunoscute exclusiv de către poliţişti.

În drept, reclamanţii au susţinut că victima a decedat ca urmare a actelor poliţiştilor şi că autorităţile şi-au încălcat obligaţia de a conduce o anchetă eficace şi în detaliu. Aceştia au invocat articolele 1 (obligaţia respectării drepturilor omului), 2 (dreptul la viaţă), 3 (interzicerea tratamentelor inumane), 5 (dreptul la libertate şi siguranţă), 6 (dreptul la un proces echitabil) şi 13 (dreptul la un recurs efectiv).

Articolul 2 Înaintea transferului său la spitalul civil din data de 3 iulie 1999, A. Yelden nu a prezentat nicio urmă de violenţă. Între 2 iulie, data arestării, şi 4 iulie, ora 23, acesta s-a aflat sub controlul strict al forţelor de ordine. Este important de subliniat că niciun tribunal turc nu s-a pronunţat asupra veridicităţii faptelor prezentate în procesul verbal întocmit de poliţişti la miezul nopţii.

Instanţele nu s-au legat de anumite elemente medicale care indicau existenţa unor acte violente asupra victimei, şi nici de îndoielile ridicate de rapoartele medicale în legătură cu originea traumatismului cranian mortal. Din acest punct de vedere, numeroase puncte din dosar erau în contradicţie cu ipoteza unei căderi, pe care contra-expertizele au considerat-o ca puţin probabilă. Contra-expertizele au indicat în egală măsură prezenţa unor răni pe tălpile domnului Yelden, sugerând acte de violenţă. Este regretabil că experţii au înşirat mai multe versiuni ipotetice asupra acestor răni, fără a se sprijini pe dovezi tangibile. Curtea ia în considerare astfel posibilitatea actelor de tortură pe baza raportelor celor trei medici legişti, realizate la data de 3 iulie.

Este totodată surprinzător că a fost nevoie de 3 ore pentru a-l conduce pe domnul Yelden la spital, unde poliţiştii i-au falsificat identitatea, au declarat că l-au găsit pe drum şi au dat informaţii false în legătură cu originea loviturii de la cap, comportament care a precipitat decesul domnului Yelden. Guvernul nu a fost capabil să explice originea traumatismului cranian care a cauzat moartea acestuia, în ciuda faptului că el se afl sub directa responsabilitate a Statului, în consecinţă Curtea constată că a fost încălcat articolul 2.

În ceea ce priveşte ancheta realizată asupra morţii domnului Yelden, Curtea observă în plus faptul că achitarea poliţiştilor de către Curtea de Casaţie a intervenit la 10 ani de la data desfăşurării faptelor. Această achitare a fost pronunţată de către instanţă prin acordarea inculpaţilor a unui beneficiu al dubiului, pe baza rapoartelor Institutului Medico-Legal, fără a încerca explicarea contradicţiilor între aceste rapoarte şi cele ale Ordinului Medicilor. Curtea concluzionează că autorităţile nu au efectuat o anchetă efectivă, încălcându-se articolul 2.

Celelalte articole Având în vedere susţinerile reclamanţilor aferente articolului 2, Curtea estimează că nu este nevoie ca acestea să fie examinate separat.

Articolul 41 Curtea obligă statul turc la plata către cei patru reclamanţi a sumei totale de 85.000 euro cu titlu de satisfacţie echitabilă şi 5.000 euro pentru acoperirea cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea nedefinitivă  din data de 3 mai 2012, pronunţată în cazul Ilker Ensar Uyanik contra Turcia (plângerea nr. 60328/09), Curtea a constatat în unanimitate existenţa unei încălcări a articolului 8 (dreptul la viaţă privată şi familială) din Convenţie.

În această cauză, reclamantul a iniţiat în statul turc procedura necesară obţinerii reîntoarcerii copilului său în Statele Unite, unde locuia cu soţia sa. Aceasta din urmă a rămas în Turcia împreună cu fiica lor în urma unei vacanţe petrecute în acest stat. Curtea a considerat că instanţele turce nu au realizat un examen aprofundat al întregii situaţii familiale a reclamantului, omiţând, printre altele, examinarea acesteia din prisma principiilor impuse de Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 referitor la aspectele civile ale răpirii internaţionale de copii.

În fapt, reclamantul este cetăţean turc, născut în 1970, cu reşedinţa la Durham (Statele Unite). Acesta s-a căsătorit în anul 2000 şi s-a stabilit cu soţia sa în State. În august 2007, ei au plecat în Turcia în vacanţă împreună cu fiica lor născută în februarie 2006. Soţia şi copilul nu s-au mai întors în State.

Întors singur, reclamantul a făcut cerere prin care solicita trimiterea fiicei sale în State, prin intermediul autorităţii centrale americane, care a luat legătura cu autorităţile turce. Tribunalul familial din Izmir, sesizat de procurorul Republicii, pe baza Convenţiei de la Haga, a respins cererea, în special datorită vârstei copilului (25 de luni) şi a nevoii de afecţiune maternă.

Recursul reclamanului, care a contestat luarea deciziei strict în considerarea vârstei copilului şi nu a existenţei sau nu a vreunui risc de pericol fizic sau psihic în caz de întoarcere, a fost respins la data de 1 iulie 2009, de către Curtea de Casaţie. În mai 2008, instanţele americane au decis ca tutela asupra copilului să fie exercitată împreună de către cei doi părinţi printr-o decizie temporară.  În aprilie 2009, decizia a devenit permanentă.

În drept, invocând articolul 6 (dreptul la un proces echitabil), reclamantul s-a plâns de lipsa echităţii procedurii din faţa instanţelor turce din cauza nerespectării prevederilor Convenţiei de la Haga.

Articolul 8 Curtea a decis să examineze motivele invocate de reclamant din prisma articolului 8. Curtea subliniază că nu are competenţa de a se substitui autorităţilor turce competente să se pronunţe asupra unei eventuale întoarceri a copilului în Statele Unite sau de a examina liceitatea neîntoarcerii sale din  prisma Convenţiei de la Haga. Ea este în schimb competentă să analizeze procedura desfăşurată în faţa instanţelor turce.

Acestea au indicat că este în interesul copilului să rămână alături de mama sa, dar în acelaşi timp nu au examinat circumstanţele cauzei din prisma principiilor Convenţiei de la Haga, în ciuda invitaţiei din partea procurorului de a o face. Nimic nu  indică faptul că instanţa familială a căutat să afle dacă reclamantul avea sau nu drepturi asupra copilului, în sensul acestei Convenţii, potrivit căreia neîntoarcerea copilului este ilicită atunci când un drept de tutelă a fost atribuit de către statul de reşedinţă al copilului. Instanţa familială nu a ţinut cont suficient de faptul că prezenţa copilului în Turcia făcea imposibilă relaţionarea dintre tată şi fiica lui. Nu în ultimul rând, chiar dacă nu încape îndoială că vârsta fragedă a fetiţei era un criteriu important pentru determinarea interesului superior al copilului, acesta nu trebuia să reprezinte unicul criteriu în cadrul acestui litigiu.

Astfel, instanţele turce nu au efectuat o analiză aprofundată a situaţiei familiale a reclamantului în ansamblul său, iar procesul decizional din dreptul turc nu a satisfăcut exigenţele procedurale inerente articolului 8, motiv pentru care Curtea constată încălcarea acestei dispoziţii.

Articolul 41 Cu titlu de satisfacţie echitabilă, Curtea obligă statul turc la plata sumei de 12.500 euro pentru acoperirea prejudiciului moral suferit.